Cum văd veteranii folk-ului tânăra generaţie

  • Postat de: Iulia
  • Category: Subjective

Mă întreb, uneori, dacă generaţia de monştri sacri ai folk-ului ar mai fi fost la fel de… sacră dacă nu şi-ar fi găsit consacrarea, paradoxal, în acei ani ai cenzurii, ai comunismului. Tind să cred că nu. Din cel puţin cinci motive.

Unu. Muzica de calitate nu a fost niciodată apanajul majorităţilor, ci a avut întotdeauna publicul său restrâns. Folk-ul, bluse-ul, jazz-ul, muzica clasică se pot încadra liniştite în această categorie a publicurilor de nişă. Din acest punct de vedere cred că niciodată nu va trebui să ne aşteptăm la stadioane pline atunci când vorbim de un act de cultură… quality.

Doi. Faptul că, totuşi, folk-ul a reuşit să strângă stadioane întregi în timpul comunismului, sub emblema Cenaclului Flacăra, a ţinut de un context special. Mii de oameni veneau şi stăteau ore întregi cu respiraţia aproape tăiată, sorbind aproape fiecare cuvinţel, pentru că ceea ce se întâmpla era dincolo de muzică. Acolo, oamenii se simţeau liberi. Era o zonă zero a libertăţii, a speranţei. Se spuneau lucruri pe care nu le auzeai rostite decât cu teamă, în şoaptă. Fiind parte a unei asemenea frumoase şi copleşitoare trăiri colective probabil că povara propriei laşităţi de a se opune unui regim absurd era mai uşor de dus.

Trei. Faptul că veteranii folk-ului mai umplu şi astăzi săli – e drept, nu săli polivalente, ci săli de casă de sindicate, ţine în special de nostalgie. E normal să îţi doreşti să reasculţi muzica tinereţii tale, fie doar şi pentru faptul că a ţinut de o perioadă dragă oricui.

Patru. E de necontestat faptul că ceea ce se compunea atunci, într-o măsură rezonabilă, era de o certă valoare. Şi ca text, şi ca muzică, şi ca orchestraţie. Exista o emulaţie, exista acea stare specială, acel context, acea competiţie constructivă care a dus la apariţia multor bijuterii ale muzicii de gen. Fireşte că nu tot ceea ce a produs Cenaclul Flacăra a stat sub semnul calităţii. Sunt şi folkişti consacraţi a căror valoare nu este certificată nici măcar de colegii de generaţie. I-aţi văzut, doar, cum stau pe bisericuţe şi uneori nici nu doresc să împartă aceeaşi masă…

Cinci. Aveau timp, nene. Aveau tihna aia necesară creaţiei, necesară studiului. Că degeaba eşti genial, dacă nu te ţii puţintel şi de treabă. Dacă nu eşti conectat la fenomen. Dacă nu repeţi, nu îţi îmbunătăţeşti stilul, nu asimilezi şi descoperi lucruri noi.

Astăzi, care este oare timpul de care mai dispune tânăra generaţie pentru a prelua ştafeta muzicii folk? Pentru că este evident că din muzică folk nu se poate trăi. De aceea, majoritatea au un job stabil, iar timpul pentru folk este un fel de timp liber. Dacă îl au şi pe acela… Tânăra generaţie nu se bucură nici de mediatizarea şi nici de publicul de care s-au bucurat mai-marii. Nu se bucură nici de emulaţia aceea şi, de multe ori, nici de… geniul acelora… Să fim sinceri cu noi: se simţea frumos rău atunci, poate şi de aceea se scria şi se cânta frumos rău. Că pe cât de multă constrângere era în jur, pe atât creştea lumina în interior. Iar din lumină, ce frumoase lucruri ies! Ies şi din întuneric, dar ălea din lumină rezistă peste timp.

Astăzi, puţini sunt cei care au reuşit să-şi impună numele pe piaţă, în ciuda contextului nefavorabil. Iar ceea ce îi uneşte este versul de calitate, mesajul inteligent, atitudinea, revolta. Revolta, da, că prea liberi după ’89 să ştiţi că nu suntem. Iar ăştia de ne conduc sunt atât de proşti că nici măcar aparenţele nu se străduiesc să le salveze. Bine, poate şi unde ne cred pe noi, poporul, mult prea naiv şi adormit în bocanci… Nu că ar fi prea departe de adevăr…

Cum se vede tânăra generaţie prin ochii veteranilor? Asta este foarte interesant de aflat. Şi am aflat-o lecturând ,,Taifas cu menestreli” scrisă de doi folkişti apreciaţi în breaslă: Florin Săsărman, care realizează de mai bine de 20 de ani emisiunea ,,Diligenţa de Bizanţ” şi Vali Şerban, sufletul Festivalului ,,Ziua de Mâine” de la Alba Iulia. Este o carte de interviuri cu nume de referinţă ale genului şi extrem de valoroasă prin prisma faptului că nu mulţi au fost cei care s-au gândit şi s-au străduit să strângă pe memoria foii gândurile unei generaţii care se îndreaptă de acum spre uninevitabil apus. Sunt interviuri luate pe îndelete, la o fripturică şi un vinişor, sau pe furate. Interviuri mai savuroase sau mai seci, mai triste sau mai fistichii, funcţie de tipologia celui intervievat. Am mai aflat, spre exemplu, şi lucruri inedite, precum faptul că celebrul locatar de la Cornu, Adrian Năstase, s-a aflat la rândul său în jurii de festivaluri de folk… Dar alte picanterii şi poveşti fabuloase le găsiţi dumneavoastră cumpărând frumuşel cartea, ca să puneţi şi puţin umărul la continuarea fenomenului folk, dacă tot sunteţi un admirator al genului.

Noi revenim la ce anunţam anterior că ne interesează: modul în care cei mari îi văd pe ăştia, mai mici. Plus pronosticurile lor legate de viitorul folk-ului! Unii sunt de-a dreptul încrezători. Alţii, extrem de sceptici. După cum urmează…

Nicu Alifantis:

,,Eu cred că putem vorbi de o nouă generaţie!”

Mie mi-a rămas ca o experienţă foarte plăcută întâlnirea cu noua generaţie, cu tinerii aceştia, care sunt extraordinari. Unii dintre ei au reuşit să meargă mai departe şi chiar au devenit nişte nume. Vezi Alina Manole, Silvan Stăncel, Ovidiu Scridon, Jul Baldovin, Leonard Constanţ, dacă ţi-l aminteşti şi aşa mai departe. Alţii, din păcate s-au pierdut pe drum. (…) Eu cred că putem vorbi de o nouă generaţie! Şi este îmbucurător că această nouă generaţie vine cu o viziune asupra acestui gen de muzică foarte actuală. Şi cred că acesta este un lucru foarte important. Eu separ această breaslă a folkiştilor în două mari categorii: cei care au rămas nostalgici fenomenului Flacăra, care pe unii i-a consacrat, pe alţii i-a purtat pe val, şi un al doilea tip de cântăreţi de folk, care vin cu o viziune foarte proaspătă. Personal, înclin să le dau mai mult credit şi am convingerea că ei vor reuşi mai bine, aceştia, ultimii, care sunt la zi, care trăiesc astăzi. Este foarte important în fenomenul artistic să trăieşti astăzi.

Ducu Bertzi:

,,Ceea ce creează ei şi ce transmit nu este la nivelul aşteptărilor publicului”

Şi eu am testat treaba asta, cu forţa noii generaţii, mai ales la televiziune, făcând emisiunea ,,Omul cu chitara”, invitând colegi din noul val şi rezultatele nu au fost cele mai bune. Probabil că ceea ce exprimă ei în momentul ăsta nu îşi găseşte rezonanţă în publicul pe care ei ar trebui să şi-l atragă. Altfel nu-mi explic: noi avem un public pe care ni l-am format şi mai trebuie să câştigăm din rândurile generaţiei mai tinere care rezonează cu ceea ce avem noi. Cei din noul val în primul rând ar trebui ca generaţia lor să rezoneze cu muzica lor şi să uite că nu se întâmplă treaba aceasta. Se văd şi în concerte chestiile astea şi înseamnă că, încă, ceea ce creează ei şi ce transmit nu este la nivelul aşteptărilor publicului. Altă explicaţie n-am! (…)

Să ştii că treaba asta cu ,,foarte buni instrumentişti” nu rezolvă problema fiindcă dacă nu ai mesajul pe care să-l transmiţi tu şi el să rezoneze cu publicul din faţa ta… Poţi să stai într-o singură notă şi să transmiţi! Nu trebuie să faci o mie de acorduri ca să expui o frază. (…)

Dacă este să facem referire la valul acesta din ultimii ani, este cazul lui Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei, care fac parte din această categorie de excepţii, care se ridică. Aş mai spune că mai este băiatul acela de la Iaşi, Paul Arva, care îmi place cum cântă, dar, iată, nu îmi vin pe moment şi în minte alte nume şi asta spune ceva. (…)

Ceea ce am remarcat în acest an şi jumătate de când fac emisiunea aceasta a fost rezistenţa împotriva muzicii folk! Dacă din start ni s-a sugerat de către Stelian Tănase să fac o emisiune similară cu cea de la radio, ,,Omul cu chitară”, în momentul în care a trecut la practică mi s-a spus ,,a, nu, stai că e prea mult folk, nu, trebuie să mai schimbăm, să mai aducem şi altceva”. Eu am spus în expozeul meu că în ţară sunt zece-cincisprezece festivaluri de folk şi că sunt câştigători buni şi să-i aducem şi pe ăştia; ei, mie mi s-a cerut să aduc numai oameni consacraţi. Cu chiu cu vai am reuşit să-i aduc pe Cosmin Vaman cu Alexandra Andrei, i-am adus pe Silvan Stăncel şi pe alţi câţiva aşa, printre picături doar. Deci, a fost o rezistenţă permanentă, cu toate că este un post public, care trebuie să facă cultură.

Mircea Florian:

,,Nu am niciun fel de relaţie cu ceea ce se cântă azi”

Am fost şi în jurii şi trebuie să-ţi mărturisesc că am liste cu, hai să zic aşa, note mai bune şi mai rele, însă nu pot să spun că m-a impresionat cineva foarte tare. În folk se practică o formulă pe care eu nu o înţeleg, nu mi se pare justificată decât, poate, de faptul că poţi să câştigi ceva mai mulţi bani, că e mai ,,enterteinament”, e mai bună pentru chestii făcute la foc de tabără, altminteri nu am niciun fel de relaţie cu ceea ce se cântă azi.

Adrian Ivaniţchi:

,,Problema e cum vor reuşi ei să se impună”

Ideea este că generaţia veche a rămas atât de bine înfiptă, încât nu prea mai poate să o scoată nimeni, deşi între timp eu am văzut foarte mulţi oameni buni, chiar şi din ultima generaţie, cei mai tineri. O dată că sunt foarte buni instrumentişti, al doilea că au instrumente foarte bune, iar în al treilea rând, unii chiar creează şi poezie foarte bună. Nume din ultimul val: Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei, pe care i-am văzut de câteva ori. Problema e cum vor reuşi ei să se impună, fiindcă, fiind atât de diversă mass-media, nu mai ai cum să mergi, cum să spun, pe un anumit drum, pe care să fii sigur că eşti audiat de toată lumea. Ei mai sunt văzuţi de publicul de la spectacole, de la festivaluri, câteva sute în câte un oraş, hai o mie în alt oraş. (…) Sunt convins că există şi publicul acesta nou. Dar, unde vor fi cei mai mulţi spectatori, dacă se va întâmpla un spectacol folk? Tot la Baniciu, tot la Alifantis, tot la Vintilă, nu vor veni la Vamanu, dar la Vamanu vor veni cei care deja îl cunosc pe Vamanu.

Mircea Baniciu:

,,Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei m-au entuziasmat”

Am fost invitat la multe festivaluri folk şi-am reţinut câteva nume. Am remarcat doi tineri din Iaşi, Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei, care m-au entuziasmat. Au idei, scriu frumos, îmi pare rău că n-au un album. (…) Aceştia sunt doi dintre cei tineri care m-au impresionat, mai sunt şi alţii dar, nu le-am reţinut, din păcate, numele… Pe de altă parte, din generaţia tânără apreciez diferite trupe apărute, aproape de folk, aş putea spune, dar neconvingătoare. În celelalte genuri, foarte mulţi dintre cei care fac muzică la ora asta preiau teme de-afară, mulţi fură, foarte mulţi se orientează spre muzică fără versuri sau cu versuri cântate în engleză, lucru care mi se pare un handicap – să cânţi în engleză în România! Se pot face lucruri extraordinare şi cântând în româneşte, numai că în româneşte este mult, mult mai greu! ,,Taxi”, de exemplu, îmi place cum scrie Dan Teodorescu.

Victor Socaciu:

,,Am avut revelaţia unor valori excepţionale”

Da, am avut revelaţia unor valori excepţionale, din păcate însă unele s-au pierdut pe drum. Pentru a-i sprijini pe tineri, eu am demarat în 1990 proiectul ,,Festivalul Naţional Om Bun”. (…) În anii ’93-’95 veneau câte 150-200 de copii care doreau să se califice în concursul festivalului. Şi era loc doar pentru 14! (…) Ca nume, Maria Gheorghiu, Ada Milea şi Talisman s-au consacrat la acest festival.

Cristian Buică:

,,Aş remarca numele tânărului Boicu, de undeva din Moldova”

După părerea mea există şi valul patru şi chiar şi valul cinci în folk. Sunt şi valori în ele şi aici aş remarca din, să zicem valul cinci spre şase, numele tânărului Boicu, de undeva din Moldova, pe care l-am văzut la câteva festivaluri şi în câteva spectacole şi îţi spun cu mâna pe inimă că este un talent excepţional şi într-un fel el seamănă teribil cu cel care  fost Dinu Olăraşu în perioada când era tânăr, ca acest Boicu.

Dinu Olăraşu:

,,În globul ăsta care e folkul e spaţiu pentru tot felul de expresii”

Eu cred că în gogoaşa asta, în lumea asta, în globul ăsta care e folkul românesc, e spaţiu pentru tot felul de expresii – şi mai vesele, şi mai cinice, şi mai triste, mai romantice, plângăcioase sau cum vrei să le spui. Dau un exemplu: Cosmin Vaman, dintre ultimii care vin acum, cu Alexandra Andrei, care au nişte texte foarte interesante; Daniel Iancu, cu cântecele lui de miştocăreală, de bun-simţ al umorului; Pavel Stratan, Ada Milea şi alţii, nu-mi vin acum în minte cu toţii.

Maria Gheorghiu:

,,Nu ştiu care este reţeta pentru noua generaţie. Dar există anumiţi tineri care au găsit-o…”

Nu ştiu care este reţeta pentru noua generaţie. Dar există anumiţi tineri care au găsit-o, şi aici mă refer la Cosmin Vaman, la Alina Manole. Şi mai sunt şi alte nume din noua generaţie, încă promisiuni, care pot să confirme. În acelaşi timp, nu pot să nu mă gândesc la o Iulia Guşatu care, deşi am insistat să vină la o emisiune la mine, nu a mai dat niciun semn de viaţă. Alina Zaharia, de asemenea, care nici ea nu reuşeşte să depăşească un anumit prag. Şi mai sunt şi alte nume. Cred că aceştia nu au avut destulă determinare.

Marius Baţu:

,,În general, sunt cam aceiaşi, se ştiu între ei, îşi cunosc piesele…”

Când e vorba de un festival-concurs, cel mai bine este să stai de vorbă cu concurenţii, de regulă după concurs… În general, sunt cam aceiaşi, se ştiu între ei, îşi cunosc piesele şi, după spectacol, ai văzut şi tu cum e, îşi scot chitarele şi cântă acele piese, cu voci, cu tot – e foarte frumos!… Din păcate, de multe ori, asta e tot! Uite, îmi vine în minte o folkistă foarte interesantă, cred că a fost şi la ,,Om bun”, cu premiu, şi la Galaţi, şi la Mizil, pe numele ei Adela Ţiţescu, de care, n-am mai auzit nimic! Cânta foarte bine, mesaj, stăpână pe instrument…

Autor: Iulia

Lasă un răspuns

Acest site folosește cookie-uri pentru a îmbunătăți experiența dumneavoastră.