Angela Mariașiu, un produs recomandat de ,,mercenarul” Virgil Popescu și alți ,,traseiști”

  • Postat de: Iulia
  • Category: Subjective

Când am văzut-o pe Angela Mariașiu pe scena de la Ilva Fest lansându-și albumul ,,Cântece din cochilii”, acompaniată fiind de Virgil Popescu și alți instrumentiști valoroși, mi-am spus: tipa a dat lovitura! Să convingi niște profesioniști atât de talentați să ți se alăture nu-i puțin lucru!

Colaborarea nu s-a oprit acolo, prelungindu-se și în turneul de promovare a albumului său,  albumul lansat fiind apreciat de Virgil Popescu ca fiind ,,frumos și delicat”.

În acest context a apărut și postarea controversată a lui Nicu Alifantis, care s-a declarat dezamăgit că trupele cu care a colaborat și colaborează ar gira și proiecte muzicale slab valorice în numele unui ,,mercenariat” în spatele căruia s-ar afla… banul.

,, Trăiască mercenariatul, trăiască instrumentiștii traseiști, trăiască banul! Hai, să sunăm toți la fel, hai, să nu mai avem personalitate artistică, hai, să nu mai avem niciun strop de coloană vertebrală. (…) Au fost mulți ani de muncă în care am ridicat ștacheta la un nivel sub care n-aș accepta niciodată să cobor. Unii dintre ei au făcut-o și asta m-a durut cel mai tare.” – sunt câteva dintre declarațiile lui Alifantis, care a anunțat și că, în ciuda despărțirii… sufletești de Zan sau FragileBand, proiectele muzicale alături de aceste trupe merg mai departe.

Compozitorul Virgil Popescu nu a comentat declarațiile lui Alifantis, însă aluzii la acestea a făcut pe pagina sa de Facebook, acolo unde invită publicul să participe la recitalurile Angelei Mariașiu, așa cum l-a invitat și la turneul ,,Memorabilia” a lui Nicu Alifantis.

,,Îmi face plăcere să vă anunț, pe voi cei câțiva interesați de calitatea mea de „mercenar” și „instrumentist traseist” (în viziunea unora), defapt în calitatea mea reală de muzician, participarea mea alături de o talentată creatoare de melodii inspirate și sensibile, Angela Mariașiu, la două recitaluri susținute la Reghin și Târgu Mureș, în zilele de 13 și 14 septembrie, cu ocazia lansării albumului „Cântece din cochilii”, semnat Angela Mariașiu.

Mă onorează această participare alături de colegi de breaslă (or fi etichetați și ei „mercenari” și „instrumentiști traseiști” ?!…) valoroși, care îmi sunt foarte dragi: Lyuben Gordievski, Vlad Crețu, Berti Barbera, și nu în ultimul rând Victor Panfilov !…

Felicitări Angela Mariașiu pentru acest frumos și delicat produs muzical, albumul „Cântece din cochilii” !!!…” a scris Virgil Popescu pe pagina sa de Facebook.

Acum, trăgând linie, pot înțelege ambele atitudini. În mod evident, Angela Mariașiu nu este Nicu Alifantis. Și e bine că nu e Nicu Alifantis. Și e bine că e ea. Valoric vorbind, da, se află pe trepte diferite, dar asta nu înseamnă, spre exemplu, că nu voi mai asculta Nicu Alifantis pentru că, la un moment dat în lumea asta, a apărut Pink Floyd și… sub Pink Floyd eu nu mai ascult nimic.

Înțeleg elitismul lui Alifantis într-o lume în care impostura, dublată de un marketing agresiv de umflare a nimicului, răzbate mai degrabă decât talentul autentic. Văd aprope zilnic oameni care nu au ce căuta pe scenă și care te deranjează nu neapărat prin lipsa talentului, ci prin părerea excepțională pe care o au despre ei înșiși. Mai mult, pe lângă ei mai apare și un cor de aplaudaci, de multe ori cointeresați, care ridică nimicul pe soclu pe post de statuie vie.

Pe de altă parte, de la altitudinea lui Alifantis în jos se întâmplă niște lucruri față de care cred că nu e cel mai potrivit să te raportezi cu augustă superioritate. Se întâmplă că mai cântă niște unii ceva mai puțin geniali, dar cu suflet și sinceritate. Cu mesaj bun, cu vers bun, cu interpretare de excepție, cu orchestrație inspirată și, ceva mai rar, – dar e o bucurie când îi descoperi! – autentici.

Merită toți aceștia un boost din partea unor profesioniști? În ce fel un instrumenist cu notorietate coboară ștafeta, alăturându-se unui produs care nu e la fel de valoros?

Sunt întrebări la care răspunsurile nu au cum să fie decât diferite, pentru că și situațiile sunt particulare. Important, cred, este ca indiferent de cât de mult se presupune că ai coborî ștafeta, să nu faci acel compromis care te compromite. Altfel, compromisul față de un om sau un produs muzical care are acel CEVA, care poate te inspiră sau în care vezi potețialul… este, din punctul meu de vedere, nu doar de înțeles, ci și recomandabil. Este compromisul acela dublat de generozitatea artistului care înțelege că a zburat suficient de sus încât să împrumute și altora din aripile sale.

Mircea Vintilă, spre exemplu, lasă ca în deschiderea recitalurilor sale să cânte și… mai nepricepuți într-ale folk-ului. Și nu un cântec sau două… ,,Cântă, mă, acolo, cinci-șase, câte vrei tu, să poată și publicul să te cunoască!” le spune. E modul în care un alt senior al folk-ului se raportează la valul nou care vine în muzica folk.

Concluzia? De ce ar trebui trasă una?! Ca să transformăm totul într-o treabă pozitivă, zic așa: luați-vă bilet la turneul lui Alifantis și achiziționați-vă și albumul ,,Cântece din cochilii”, al Angelei Mariașiu! Sunt două lucruri total diferite, dar din diversitate rezidă tot farmecul vieții.

Viața nu înseamnă doar plimbări filosofice pe sub versurile geniale ale lui Nichita, traspuse la fel de genial de Alifantis pe corzi de chitară. Înseamnă și… ,,N-am bani de cafea”, așa cum spune Angela Mariașiu într-unul dintre cântecele sale.

Autor: Iulia

Lasă un răspuns

Un comentariu

Acest site folosește cookie-uri pentru a îmbunătăți experiența dumneavoastră.